Act de proprietate asupra cuiva

19-02-2016

În copilărie (nu mai târziu, de regulă), unii dintre noi dezvoltă un simț al proprietății ieșit din comun. Cu atașamente paralizante, cu răni care abia așteaptă să fie făcute, cu „așa cum spun eu e bine, altfel nu”… La maturitate, ca o otravă emoțională, posesivitatea marchează cu dungă roșie aproape fiecare relație interumană în care intrăm. „Casa mea”, mai puțin „a noastră”; „viața mea”, fiindcă a celorlalți se subînțelege; iar „iubita/iubitul” devine un bun care ni se cuvine de drept, care, odată câștigat, trebuie să ne stea la dispoziție, să ne satisfacă egoul flămând, să se transforme în cal de bătaie atunci când ceva nu funcționează. E un obiect, nu un suflet, nu o minte, nu un om. E musai să-l poți lua de-aici și să-l muți dincolo, chiar dacă lui nu-i place. Sau, eventual, doar să-i spui unde să se mute, unde să nu se uite, unde să se așeze… Apoi, mai devreme sau mai târziu, trebuie să avem și noi pe cine da vina dacă viața pare goală, nu?

Ai pe cineva pentru totdeauna atunci când nu încerci cu disperare să-l ții alături. Fii tu omul plin de iubire, de zâmbet, de înțelepciune și el nu are cum să-și dorească altceva, nu are cum să nu iubească libertatea pe care i-o oferi. Dacă-și dorește, are o problemă. Și nu i-o rezolvi tu; doar el poate. Dacă nu poate, lasă-l să zboare, dă-ți voie să fii din nou liber/liberă. „Ehei, dar un pic de gelozie acolo e binevenită. Altfel, va crede că nu o /că nu îl iubesc!” Un mod elegant de a-mi scuza defectul, de a-mi justifica pornirea nelalocul ei. Dar e adevărat: dacă asemenea sentiment se păstrează totuși în doze foarte mici, situația dă voie omului să fie funcțional. Însă acest „foarte mici” trebuie să corespundă gramajului admis de amândoi, nu doar de mine.

Și e ceva valabil nu numai în relația de cuplu. Fiindcă posesivitatea se manifestă și în relația cu prietenii, colegii… „De ce a ieșit aia în oraș cu Tanța și Constanța? Așa e, m-a invitat și pe mine, dar n-am putut; deci, trebuia să nu poată nici ea dacă se consideră prietena mea.” Sau: „Dacă ești prieten cu mine, iar eu nu pot să-l sufăr pe Gogu, tu neapărat nu ai cum să-l suferi Gogu.”

Încearcă să vezi că atunci când te doare capul, pe tine te doare, nu pe altcineva. Că dacă vrei să înceteze durerea, cu tine faci ceva, nu cu altcineva. Tu dispui 100% numai și numai de tine însuți/însăți. Gândește și simte soluția pe care s-o aplici la tine, nu la celălalt. Cu siguranță, se va schimba ceva. Important este să accepți schimbarea. Asta înseamnă inteligență emoțională.

De aceea, nimic nu e mai important în viață decât să te maturizezi emoțional, căci celelalte vor veni de la sine: și relații frumoase, și carieră, și bani...