Dezvoltare Personala
Un text pe care l-am scris cu câțiva ani în urmă. Îl recitesc și-mi dau seama cât de actual a rămas. Și cât de tare mă bucur pentru mine. Pentru că am ales să mă schimb pe mine. Acum știu în mod cert că doar așa mi-am putut îmbunătăți și continuu să-mi îmbunătățesc viața. Mă declar simplu un om fericit, cu calități și cu defecte, cu bune și cu rele, cu momente de toate felurile, cu exact persoanele pe care mi le doresc în jurul meu. Împăcat cu sine, fiind ceea ce vreau să fiu, dar într-o permanentă evoluție personală.
Am hotărât, la un moment dat, că vreau să fac ceva mai mult cu și în viața mea decât până atunci. Că nu e suficient de cool să-mi pese doar de partea profesională. Că există laturi ale vieții încă prea puțin descoperite ori trecute cu vederea. Că mă consideram trăind prin mine, pentru mine, când, de fapt, conta atât de mult părerea celor din jur. Fiindcă așa suntem educați: în spiritul competiției atroce, permanente, dependenți de părerea celorlalți. Să ne trăiască foarte bine capra, însă, dacă se poate, a celuilalt să slăbească; nu îndrăznim să-i dorim chiar moartea, că suntem oameni cu bun simț, nu? Dar remarcăm imediat la alții când gândesc astfel și ne enervează. Doar la alții. Noi? Îngerași sau pe-aproape.
În societate trebuie… – e un verb modal care ne guvernează viețile, deși foarte rar trebuie ceva cu adevărat pe lumea asta. Învățăm că trebuie să fii cel mai bun, cel mai tare peste tot! Nu, nu contează că extraordinar e superlativ, că nu are termen de comparație, că mai sunt și altele la fel. Tocmai: dacă nu are termen de comparație, nu te poți raporta la nimeni altcineva. Dacă, în schimb, ești cel mai tare, asta înseamnă că alții, toți ceilalți sunt pe locul 2. Înseamnă că restul sunt mai slabi, apropo de capră. Pare un proverb românesc, doar că el e valabil (poate nu atât de pronunțat balcanic) peste tot în lume.
Și când trebuie să fii în fiecare zi cel mai bun, nu mai ai timp de altceva. Nonstop faci totul să fii cel mai bun în accepțiunea grupului din care faci parte. Până într-o zi. Într-o bună zi. Când lumea ta se dă în mod aiuritor, nebunește, haotic peste cap. Nici nu mai ești sigur dacă legea gravitației funcționează ori ba. Lumina pare altfel, de altă culoare. Întunericul rămâne întuneric sau devine doar absența luminii? Sufletul există sau doar religiile au impresia asta? Și atunci ce te doare când te doare, dar nu e nimic fizic? Ce se întâmplă în stomacul plin de fluturași când știi că n-ai înghițit niciunul în ultima perioadă? :)
Și-am început să-mi pun întrebări despre mine, să descopăr, să fac diferențe, să simt pur și simplu, să știu că „eu sunt” este necesar și suficient ca să ating maxima stare de bine către care tindem cu toții. Că nimeni altcineva nu mă poate supăra sau face fericit; doar eu sunt răspunzător pentru asta. Îmi asum ori nu așa ceva? În Vechiul Testament, versiunea originală (ebraică), există 72 de cuvinte care-l numesc pe Dumnezeu. Primul dintre ele se traduce prin „Eu Sunt”.
Și-am început să-mi dau voie să fiu. Atât. „Mare rahat!” ar putea replica oricine. Da, doar că habar n-aveam să aplic ceea ce știam deja; mă considerasem multă vreme prea deștept pentru a-mi da timp să mai și aplic. Așa procedăm în mod cotidian: „Știu, am citit, mi-a spus X, am văzut, e clar, îmi place/nu-mi place!” Și ai încercat vreodată? „Nu, n-auzi că știu cum e??” Cum să știi dacă nu încerci?! Sincer.
Exemplu? Povesteam cuiva de o carte motivațională foarte bună, „Supă de pui pentru suflet”, care te împinge suficient spre acțiune. Și mi-a venit așa o idee că primele care ar avea nevoie să o citească ar fi învățătoarele. Persoana cu care vorbeam, școlită, evoluată, cu destulă experiență de viață, familială și profesională, zice: „Da, impresionant ce-mi spui! Mai că-mi vine să plâng, e foarte tare! Am s-o recomand și eu altora!”. Stop joc! Iată care e prima reacție a omului: „o recomand altora, nu e nevoie să o citesc eu întâi ca să o recomand pe bune; eu cred că nu am nevoie să o citesc, știu de la tine cât de tare e”. Ciudat, nu? Ni se întâmplă asta fiecăruia dintre noi măcar o dată pe zi, chiar dacă nu avem puterea să recunoaștem.
Au trecut vreo două săptămâni. Am vorbit din nou cu persoana respectivă, la care țin foarte mult, colaborăm cu cele mai frumoase rezultate. „Cătălin, am luat cartea pentru două învățătoare și le-am spus că merită din plin să o citească.” Tu ai citit-o? „Nu, dar e clar că merită, am încredere în tine, în părerea ta. Una dintre învățătoare chiar mi-a spus că știa deja cartea.” Și dacă eu voiam să fac mișto, să fac o glumă proastă?
Concluzia? Fericirea este o alegere care, uneori, cere mult efort. Dar pentru a avea o viață fericită, trebuie să ai întâi o minte liniștită. Începi cu asta. Fără judecăți și prejudecăți, fără raționamente în exces, fără ajutorul mult așteptat din afară, fără a da mereu vina pe alții. „Fericirea e un ideal al imaginației, iar nu al rațiunii.” De la Kant citire. Așadar, fii cel mai bun… dintre toate variantele tale!
Întrebarea din titlu poate fi pusă în multe feluri, cu diverse intonații; cu accent pe „de ce”, cu accent pe „m-am schimbat”… merge oricum. Bine că m-am schimbat! :)